Heavy-heavy metal: Ion Iliescu face abuz de ghilimele

Încep să adun în arhivă.

Astăzi îl avem sub lupa Agenţiei pentru Monitorizarea Abuzului de Ghilimele pe nimeni altul decît Ion Iliescu. Trecem cu vederea, poate prea uşor, o virgulă între subiect şi predicat (Bancul pe care l-ati prezentat, nu e rau !), fiindcă n-avem resursele necesare pentru a monitoriza aşa ceva. Trecem direct la:

Olimpiada de la Beijing ne-a oferit noi satisfactii, dar si dezamagiri. Regret, mai ales „insuccesul” fetelor de la canotaj la 8+1, desi raman redutabile, ca si cel al handbalistelor in meciul cu echipa Norvegiei .

Ce-o fi oare “insuccesul”? un succes ruşinos? un insucces glorios? ceva aşa şi aşa? haideţi să ne informăm.

In schimb, mi-a produs o mare satisfactie succesul Cristinei Dita -Tomescu ( implicit al sotului, antrenorul Tomescu) la proba „regina” a atletismului – maraton 42,195 Km.

aici, parcă înţelegem precauţiile lui Ion Iliescu în a rosti cu toată gura o titulatură monarhică.

“Sindromul de mare putere” actioneaza ca un “drog” si acesta nu este valabil doar pentru rusi.

cînd zice de sindrom, Ion Iliescu vrea să ne facă să credem că citează dintr-un volum fundamental de geopolitică. să-l credem? dar drogul nu e drog? ce e de fapt? o metaforă? ceva în genul “beţiei de putere”? sau “beţiei” de putere? cum e? “drogul” beţiei de “putere”? sau: “drogul beţiei” de putere? ori, mai bine, drogul beţiei “de” putere.

La final, Agenţia pentru Monitorizarea Abuzului de Puncte Puncte muşcă un pic curul singurilor şi dragilor anticari din Arad. Ceva din categoria “nu mă pot abţine”. sau: nu mă pot “abţine”. ba nu: mă “pot” abţine. Aşa.

Şi încă ceva. Un cîntec plin de cuvinte. Fără nici un fel de ghilimele. Deşi, în tot ce face John Darnielle poţi arunca liniştit cu ghilimele.

România: o ţară de ţărani

M-am gîndit să nu mai parazitez alte onorabile bloguri şi să-mi las rîndurile să zboare mai mult pe-aci. Un post al textierului mi-a provocat luciditatea, însă am să-mi permit să-mi las şirul gîndurilor să se desfăşoare aici. Mai întîi, un motto pentru titlul “o ţară de ţărani”:

Un localnic de numai 20 de ani, “copil de bani gata” cum este cunoscut în zonă, a trecut cu bolidul său, un BMW X5, peste doi turişti aflaţi la plajă, la câţiva metri de Obelisc.

Care sînt simptomele ţărăniei române de azi? Mai noua inadecvare şi mai vechea făloşenie. V-aţi întrebat vreodată: de ce e aşa de mîndru ciobanul de brînza sa? Dar ardeleanul de pălinca lui? Oare ce-ar trebui să facă? Nu stau brînza şi pălinca în natura lucrului său? Oare faptul că sînt bune pur şi simplu, nu extraordinare, nu rezultatul unei trude de rafinare, e suficient motiv de orgoliu? Mie mi se pare că nu.

Dar referinţa la tradiţii a unor mărci, tot alimentare – Napolact: ca odinioară, cu personaje fake ca-n Sadoveanu, sau Pate Sibiu cu ambalajul easy peal, locul conservat în care tradiţia se păstrează cel mai bine, învelită într-un ştergar cu logo, toate astea cum vi se par? Probabil vînd, n-am date.

Însă ne putem sprijini pe asemenea experienţe publicitare atunci cînd ne gîndim la un brand al unei “ţări de ţărani”? Fiindcă mie mi se pare că asemenea referiri la tradiţie, la natura curată din vechime şi din copilăriile noastre la ţară nu fac decît să conforteze ipocrizia consumatorului român. Un consumator suferind de inadecvare şi, ca atare, halucinînd trecutul. Găsiţi-mi 5 restaurante în Ro în care să poţi mînca ciorbă de lobodă şi-o să-i cred pe românii care cred cu sinceritate în păstrarea tradiţiei culinare, atîta cît, nu prea multă, e.

Dacă însă putem admite că, profitînd de ipocrizie şi făţăreală, asemenea campanii cu ţărani cuminţi şi evlavioşi prind bine unui brand alimentar local, putem oare extinde experienţa pînă într-acolo încît să propunem constuirea unei strategii de brand de naţiune în jurul realităţii “România: o ţară de ţărani”. E bine să pornim de la o realitate. De fapt, e singura cale. Dar care ţărani?